Imagine via.

Am amânat rezolvarea lepşei pentru că nu ştiam ce să aleg. Am stat şi m-am gândit. Nu e un articol atât de uşor de scris. Fiecare leapşă este diferită de un articol obişnuit. Acolo dezvălui ce şi cât vrei tu, aici eşti investigat, întrebat, ţi se cere o autoanaliză. Într-un final mi-am ales semnul:

Loc pentru popas. De ce? Pentru că până acum am încercat să am relaţii serioase. Au eşuat din diverse motive. Dincolo de greşelile făcute de ei, am făcut şi eu greşeala de a mă ataşa excesiv de unii dintre cei ce au trecut prin viaţa mea. Acum am ales alt drum. Am ales să mă bucur pur şi simplu de momentele petrecute alături de un bărbat ce intră în viaţa mea şi cu care mă înţeleg bine. Nu mai am aşteptări dinainte să stabilim ceva de comun acord. Dau dreptul la libertate şi accept alegerea lui de a pleca sau de a rămâne, atâta vreme cât şi el mă respectă în perioada în care ne bucurăm ca doi oameni maturi de momentele petrecute împreună.

Poate greşesc, dar poate nu. Am ales ca, atunci când întâlnesc un bărbat cu care aş putea avea o relaţie, să fiu pentru el precum un loc de popas. Îl primesc cu braţele deschise, îl “adăpostesc”, îl fac să se simtă ca acasă şi să ne bucurăm reciproc de perioada de popas. Dacă el alege după o perioadă să plece, nu-i voi închide uşile, nu-l voi obliga să rămână. Va fi liber să aleagă, iar eu voi rămâne cu bucuria momentelor petrecute cu vizitatorul ce s-a decis că merită să petreacă o perioadă în “popasul” ce i-a ieşit în cale.

Vieţii voastre amoroase ce semn de circulaţie îi corespunde? Dacă preluaţi leapşa, daţi aici un semn şi voi pune link la începutul postării.

Imagine via.

“Eu cred că singurul mod prin care pot să se remarce bloggeriţele acum este conţinutul de calitate, dar conţinutul acesta de calitate trebuie să fie pe placul masculilor şi, implicit, cred că bloggeriţele ar trebui să vorbească despre relaţii, despre sex, cu sau fără perdea, şi despre tot felul de chestii d’ăştia* senzuale şi aşa mai… mai particulare care ar interesa pe cei de sex masculin.”

Thoughts by Blogatu. Puteţi verifica veridicitatea citatului ascultând înregistrarea pusă de Şerban în articolul lui. Deci, de asta nu am eu succes? Facepalm, clar. Eu chiar aveam impresia că se poate şi fără. Desigur, sexualitatea este utilă offline, recunosc. Nu sunt nici sfântă, nici călugăriţă. Dar să scriu pe blog, într-o categorie principală despre ce, cum, unde şi când? Am irosit doi ani în care aş fi putut ajunge “sus, tot mai sus” în Zelist! Aşa că m-am gândit să recuperez şi vin cu o idee: ce spuneţi de o nouă categorie pe blog, intitulată Spirit Nocturn’s Naughty Thoughts?

Pentru că ţin cont întotdeauna de părerea cititorilor mei şi pentru că, DA, mă vreau o mică divă, vă întreb:

Atenţie: acest post este un pamflet, a se trata ca atare. Cele spuse de Blogatu nu fac parte din pamflet. Asta nu înseamnă că nu aştept cu nerăbdare voturile voastre. 

PS: De acum, dragele mele, Blogatu vă sexează.

Imagine via.

“- Aveţi wireless?
- Nu, doar Orbit!”

Pentru cei ce lucrează zilnic pe internet sau implicaţi în blogging şi social media cele de mai sunt sunt demne de categoria “LOL”. Dar am stat şi m-am gândit. Este şi o concluzie în toată treaba asta. Da, încă mai există oameni care nu ştiu exact cu ce se mănâncă internetul. Nu ştiu ce înseamnă wireless, blog, social media, LOL, trolling, hater, share, RT, feed, DM, şi lista poate continua la nesfârşit. Greşim adesea când avem impresia că toţi ştiu ce înseamnă termenii înşiraţi mai sus. Dar greşim şi mai tare atunci când îi desconsiderăm pe cei din categoria asta.

Nu, nu este obligatoriu să ştii toate astea. Eu eram la fel acum 2 ani, atunci când m-am apucat de blog. Nu aveam habar cu ce se mănâncă lumea online. Nici acum nu ştiu multe, iar la partea de PR nu mă pricep, eu fiind doar o studentă la Română – Engleză. Dar îmi place să scriu. Iubesc să scriu. Învăţ pe parcurs atât cât pot şi încerc să înţeleg cât mai multe. Dar asta doar pentru că îmi place ce am descoperit şi ce fac acum.

Nu toţi sunt ca mine. Mulţi oameni se simt foarte bine şi pot trăi şi fără cele de mai sus. Aşa că mi-am dat seama, după ce am râs şi eu amintindu-mi întâmplarea, că e frumos să trăieşti şi virtual, dar nu e obligatoriu. Iar atunci când întâlnim oameni precum acel barman, nu trebuie să îi privim de sus şi să încercăm să le explicăm că ei greşesc. Fiecare îşi alege drumul, iar, din câte ştiu, nu s-a inventat încă omul perfect. De asta există alternativele, iar accesul la internet şi cunoştinţele în online nu îţi conferă dreptul la superioritate.

Imagine via.

Muzica faină, atmosfera încinsă, oameni ce au lăsat deoparte internetul pentru o seară, urmând îndemnul campaniei globale Bacardi: “together” este cuvântul de ordine. Am dansat atât cât am putut, fiind mai greu cu cei ce fie nu se hotărau asupra unui loc, fie făceau ture spre bar. Servirea mi s-a părut ca şi înainte una foarte bună, oamenii lucrând pe repede-înainte, dat fiind numărul foarte mare de doritori de distracţie alături de Bacardi şi Pendulum. A trecut ceva vreme de la ultima “ieşeală”, aşa că m-am bucurat sincer să mă pot distra alături de prieteni şi să mai pot gusta şi altceva în afară de apă.

PS: Nu, nu m-a plătit nimeni să scriu nimic. Nu mi-a cerut nimeni să scriu nimic. Nu-s chiar atât de importantă. Doar îmi place să scriu despre orice eveniment la care merg, pentru că mi se pare normal să împărtăşesc experienţa, fie ea bună sau mai puţin plăcută.

Imagine via.

Însuşi oraşul ăsta mare şi urât te poate ajuta. Metrou, maşini ce aleargă ca nişte monştri de metal, grăbiţi spre acel nicăieri. Un lift te poate duce către înălţimea dorită, de unde poţi sări spre gol. Scurt şi rapid, fără ezitare. Avantaje binevenite atunci când eşti biped.

Dar cum se sinucide un câine? Un suflet sătul să umble pe străzi, mâncând pe apucate şi cu apă doar când este norocos. Batjocorit de oameni, bătut şi alungat. Sătul de frigul ce-i macină oasele…” Începu să dârdâie pentru că îşi aminti că ea tot pe străzi umbla, iar cu frigul lui noiembrie nu-i de glumit. Şi întunericul ăsta… Nu o lăsa să vadă mai nimic. Simţea cum o roade şi stomacul. Mai bine s-ar scufunda iar în gânduri. Aşa poate răbda până vine dimineaţa. Măcar lumina îi va da iluzia de mai bine.

“Cum te sinucizi dacă eşti câine? Desigur, te poţi arunca sub nişte roţi ce scrâşnesc, murdărind asfaltul cu cauciuc topit. Sau metalul roţilor îţi poate călăuzi drumul spre Acolo.” Nu se mai întreba dacă există un Rai şi pentru animale. “Sigur Acolo e mai bine decât aici.” Tor umblând aiurea, începu să bâjbâie prin întuneric. “Fir-ar! Chiar trebuie să mă lovesc de tot ce îmi apare în cale?!” Frigul rodea cu poftă din tot trupul pricăjit. Stomacul începu să doară tot mai tare. Se împiedică şi căzu jos. Au cuprins-o spasme violente. Măcar tremurul corpului îi dădea senzaţia unei călduri ocrotitoare.

Se gândi să rămână acolo până dimineaţa. Se forţă să ajungă totuşi la adăpost. Copacul lângă care s-a aşezat se agita din cauza vântului neiertător de noiembrie. Îşi aplecă crengile spre fiinţa bolnăvicioasă. Spasmele continuau. Simţea acum cum ceva îi cuprinde tot corpul. Întunericul începea să dispară. Undeva în zare, printre monştrii de ciment, înalţi şi cenuşii, apărea un soare pipernicit. Zâmbi, privind în zare, mângâiată de copac.

Dimineaţa, trupul căţelei fu luat şi aruncat la groapa de gunoi a oraşului. Şi totuşi… “Cum se sinucide un câine?…”

Acest text participă în cadrul concursului organizat de Lexis , în colaborare cu Zelist şi Blogway, având ca premiu hosting şi domeniu .ro gratuit timp de un an. 

PS: Inspiraţia mi-a venit de dimineaţă, în trenul personal ce mă aducea înapoi în capitală. Între staţiile Brăneşti şi Pasărea am zărit în fugă, într-un pâlc de pădure, un câine slab, ce umbla în căutare de mâncare. Apoi, pe pervazul unei case părăsite, tot din pădure, stătea un câine mare, negru, la fel de slab. Apoi am căutat în telefon fotografii făcute prin Lehliu cu căţeii pe care îi cunosc de când erau puiuţi. Şi m-am gândit: “Eu dacă aş fi un asftel de câine, probabil mi-aş dori moartea. Dar cum se sinucide un câine?” Aşa am ajuns să scriu acest text. Inspiraţie pentru ceva vesel nu am avut prin traista minţii, pentru că nu scriu la comandă, ci atunci când simt şi doar ce simt.

Doresc să-i mulţumesc din suflet Ruxei, datorită căreia am avut în sfârşit onoarea de a fi blogger oficial. Mulţi m-au întrebat: şi ce ai obţinut din asta? Păi:

• am cunoscut nişte oameni foarte faini şi am revăzut-o pe Cristina Bazavan, o doamnă de nota 10;
• am văzut nişte filme foarte reuşite, pe care nu le-aş fi putut vedea altfel şi am admirat-o pe Tatiana Issa în timp ce ne prezenta cu naturaleţe munca titanică din spatele “Dzi Croquettes”;
• am scris mai organizat şi imediat cum am ajuns acasă, fără să amân articolele pentru a doua zi;

Marele meu regret este că din două motive (slujba de recenzor şi o răceală serioasă) nu am reuşit să ajung la Cinema Corso să văd tot ce mi-am propus. La anul voi recupera cu siguranţă. Şi îi felicit sincer pe toţi cei care au muncit pe brânci pentru a ne aduce şi anul acesta RO-IFF. O merită!

Imagine via.

Imagine via.

Pe măsură ce se scurg minutele din film, faci legătura între bucăţile de puzzle primite şi aştepţi cu inima strânsă următoarea bucată, încercând să tragi nişte concluzii. Metin este un şofer de taxi. Fugit de acasă după ce îşi ucide tatăl abuziv, el intră în puşcărie. Acum lucrează pentru un patron dubios, făcând comisioane fără să pună prea multe întrebări. Cu toate astea, el visează să ajungă cineva cu mulţi bani, fiind sătul să fie considerat un ratat.

Godwill este venit din Africa în Europa în căutarea celei pe care o consideră iubirea vieţii lui. Încearcă să ajungă ilegal în Franţa, la Paris, dar sfârşeşte în Istanbul. Aici lucrează timp de 4 ani şi strânge bani pentru drumul către Paris. Într-o zi pierde banii, după ce îi sunt furaţi de o femeie căreia îi oferise un loc de dormit. Sevda este o asistentă cu o căsnicie eşuată. Căsătorită cu un medic şi având un copil, ea crede cu tărie în numerologie. Nimic nu este întâmplător, iar dacă suntem suficient de atenţi, putem citi în cifrele întâlnite semne ale viitorului şi stabili tipare. Cel mai mult o obsedează numărul 40. Dezamăgită de cifre după ce “citise” că va avea o căsnicie frumoasă, iar soţul o înşală încă din timpul sarcinii, iar apoi îşi pierde şi locul de muncă, Sevda aşteaptă un semn divin, la fel ca şi ceilalţi doi protagonişti.

Vieţile acestora vor fi date peste cap de o geantă cu bani, pierdută de Metin. Geanta va poposi pe rând în braţele celor trei, într-o succesiune alertă de întâmplări bizare şi coincidenţe puse de Sevda pe seama cifrelor ce ne stabilesc destinul fiecăruia dintre noi. Acţiunea fimului nu este deloc una previzibilă, iar momentele tragice alternează cu unele pline de umor. Într-o lume atât de agitată, Istanbul fiind un oraş foarte mare, vieţile celor trei se împletesc într-o singură poveste. O poveste despre viaţă, destin, credinţe, iubire, lupte şi singurătatea în mijlocul mulţimii.

Imagine via.

Când am ajuns aici mă bucuram să respir din nou un aer poluat. Mă bucura aglomeraţia, zgomotul. Acum aş sta pe balcon, la taclale cu cineva. Dar nu mai am pe nimeni aproape. Căminul a devenit străin. Stau şi ascult muzică, dansând alandala. Prin cameră, mă învârt în cerc. Şi aş bea ceva. Îmi arde gâtul, dar l-aş uda cu ceva. Să îmi creez iluzia că mângâi clipa şi opresc tot în loc. Nu ştiu dacă are sens ceva din ce scriu, dar ideile, gândurile, iniţiativele, sentimentele sunt toate alandala. Aruncate într-o cutie. Mi-e lene să le aşez acum în ordine. Sunt o copilă pe care o urechează mama să îşi facă curat în cutia cu jucării.

Nu vreau să mă mai joc acum. Să stea toate aruncate prin cameră. Să le ia naiba! Acum pun cărămizile la loc. De câte ori dărâm din zid, cineva sau ceva mă face să caut uneltele şi să zidesc din nou. Nu pot mulţumi pe toţi. So what?! Da’ nu-i mereu uşor. Şi doar eu ştiu multe. Le-aş picta pe o pânză, murdărindu-mi degetele cu vopsea. Le-aş scrie pe foile vechi şi le-aş arunca apoi iar în sertarul de unde au venit. Din când în când evadez, aici. Toate-s precum creionul pe o foaie. Ştergi ce se vede, dar rămâne urma adâncită în foaie.

Trebuie să fac ordine, dar nu acum. Gândesc alandala. Am planuri, dar nu mai ştiu de unde să încep. Cât şi când să las, măcar aparent, garda jos. Poate ar fi mai bine să mă limitez la nevoile primare: apă, hrană, sex, băutură ocazional. Şi la creşterea “faimei” în online. Să fiu una dintre cei “The one and only…”. Nu-i nimic aşa cum pare, ci aşa cum crezi că sunt de fapt. Te poţi adapta şi proceda la fel, sau renunţa. Şi Binele face compromisuri. Eu acum le las să atârne în balanţă. Şi mă joc puţin cu mine, aruncând de la una la cealaltă jucăriile. Când vor fi în ordine, veţi ştii. Vă mulţumesc dacă aţi avut răbdarea să citiţi rândurile de mai sus şi plec puţin să îmi bag picioarele. Tot alandala.

Imagine via.

Ei bine, nu este nevoie să privim un film pentru a experimenta asta. Brazilienii au avut ghinionul să o trăiască pe viu, timp de mai bine de două decenii. Au simţit cum este să fii brutalizat, doar pentru că simţi. Cenzura impusă artiştilor mergea până la un extrem înfiorător: erai ucis. Sufletul brazilienilor, privat de frumos, se lupta crâncen pentru a-şi recâştiga drepturile. Atunci au apărut ei: Dzi Croquettes. Nişte nebuni ce au îndrăznit să simtă. Au sfidat orice regulă.

Documentarul realizat superb de Tatiana Issa nu este unul despre artă, despre cenzură şi dictatură militară, nu este unul despre mişcarea gay. Nu este despre nici unul din subiectele de mai sus. Eu l-am receptat ca fiind un documentar despre a fi om. Despre curajul de a simţi cu orice preţ. Arta în splendoarea ei aduce fericire. Momentele pe scenă, senzaţia pe care o ai atunci când eşti în faţa publicului îţi aduce o fericire pe care tu o dăruieşti mai departe, cu toată fiinţa.

Ei au fost mai presus de orice prejudecăţi. Cum se spunea în documentar, seduceau şi bărbaţii şi femeile în aceeaşi măsură. Nebuni masculi, îmbrăcaţi în femei, ce treceau graniţa unei cenzuri brutale. Dansuri senzuale într-o manieră androginizată, cântecele scrise de nişte oameni ce au făcut istorie. Avangardişti, ei au schimbat muzica, aducând în prim-plan bossa-nova, au revoluţionat ideea de travesti. Ei se deghizau în femei, fără a-şi pierde identitatea. O mare familie ce producea spectacole cu un succes nebun, tocmai pentru că ei promovau o umanitate unită, o depăşire a cenzurii, a prejudecăţilor. Iubirea nu ar trebui să aibă criterii şi graniţe.

Nu le-au mers toate ca pe roate, dar au ştiut să îşi revină şi să îşi ducă misiunea mai departe: să promoveze dragostea de viaţă prin dans, muzică, multă culoare şi sclipici. Acel sclipici ce ascundea metaforic mizeria acelor ani. Tatiana a povestit cum a crescut cu ei, tatăl ei lucrând în spatele scenei. Copilă fiind, ea îi vedea ca pe nişte clovni, cu gene mari, false, ce o linişteau de fiecare dată când era tristă. Li se potrivea perfect impresia fetiţei Tatiana Issa: indiferent de momentele grele prin care treceau, ei au bucurat oamenii de toate categoriile şi au schimbat vieţi în bine.

Scriu acum “la cald” şi mă încearcă multe sentimente, aşa că aş tot scrie. Dar mai bine vă las să îl vedeţi chiar voi, veţi înţelege mult mai multe. Dacă nu l-aţi prins astăzi, îl mai puteţi vedea la Cinema Eforie, pe 3, de la ora 18:00, la Cinema Corso, pe 4, de la ora 10:00 şi pe 5, la Cinema Eforie, de la ora 10:30. Vă las cu două mici filmuleţe şi cu o conluzie extrasă din documentar:

Noi nu suntem bărbaţi, noi nu suntem femei, noi suntem oameni!

Imagine via.

Imagine via.

2 oct – Corso: 14 – 18:30 Ţarul, Dolce far niente şi Dzi Croquettes

3 oct – Corso: 14 – 15:30 Micuţa Slovenă.

5 oct – Corso: 12:30 – 18 Nimic personal, Filantropica şi Poveştile de dragoste durează doar 90 de minute.

6 oct – Corso: 14 – 20:30 Restul e tăcere, Frida şi Tilt.

8 oct – Corso: 12 – 16 Într-o lume mai bună şi Sărbătoarea Fetiţei Moarte.

9 oct – Corso:  toate filmele din ultima zi de festival.

Imagine via.